„Cât mi-ai dat a fost suficient.”

Dragă tată, dragă mamă, cât mi-ați dat a fost suficient.

O fraza vindecătoare care încă mai lucrează în mine de anul trecut, de dinainte să îl întâlnesc pe cel care avea să îmi fie mentor și alături de care urma să mă formez în metoda constelațiilor familiale.

E o frază pe care am întâlnit-o în cartea lui Stephan Hausner, „Chiar dacă mă va costa viața”, și care a avut un impact foarte profund în munca mea.

De ce? Pentru că una din atitudinile pe care poate o persoană să le aibă față de proprii părinți este „Nu mi-ai dat suficient.”  (Bani, iubire etc.)

Am auzit-o adesea în sesiunile cu clienții mei, iar frustrarea macină puternic în interior. Energia se risipește în scenarii cum ar fi fost dacă, clientul se învârte în cerc și nu își poate aduna resursele să meargă mai departe. De foarte multe ori, pentru că la cârmă este încă acea parte interioară revendicativă, acel copil care așteaptă ca mama sau tata să îi dea ceva, chiar și la 30-40 de ani. Din acest loc, resursele exterioare devin invizibile. Abundența este blocată și nu își poate accesa puterea interioară.

Cum am mai lucrat această temă în sesiunile mele?

ThetaHealing are o metodă facilă de săpare profundă, prin care ghidez persoana să meargă la o amintire rădăcină, când a simțit prima oară că nu primește suficient de la unul dintre părinți. De obicei va accesa o amintire timpurie, la vârsta copilăriei. Acea energie se curăță apoi și persoana ajunge să conștientizeze și motivul pentru care sufletul ei și-a ales acea experiență, integrând apoi lecțiile.

Următorul pas este să se conecteze cu acea parte copil. Acea parte așteaptă de fapt să fie văzută, recunoscută, iubită. Cu fraze precum: „Acum poți să te oprești, să te odihnești. De aici, mă ocup eu. Pot să am eu grijă de tine acum și să îți ofer tot ce îți dorești”, copilul devine ușurat. Nu se mai zbate. Privește adultul care a devenit și se lasă în brațele lui. Trecutul se așează. Prezentul devine ceva palpabil și viitorul parcă prinde posibilități. Răsare o emoție sinceră, de regăsire și o recunoaștere. De cele mai multe ori persoana este cuprinsă de sentimente precum: „Nu mi-am dat seama că am suferit atât, că a durut atât, că mi-a fost așa de greu. Ce frumoasă eram, nu m-am văzut niciodată așa. Ce copil curajos.” Apare și acel „look how far I’ve come!”, o recunoaștere a succesului că a depășit acel moment.

În funcție de cum decurge sesiunea, ghidez persoana să facă și un pas, cât de mic, către părinți. Pentru că aleg să onorez ritmul fiecăruia, nu forțez nimic. Procesul descris mai sus e o fundație care duce la accesarea energiei de adult, unde vitalitatea nu se mai risipește în resentimente. Desigur, nu există rețete și scopul meu este acela de a ghida persoana atât cât e suficient în acel moment și în ce mod este cel mai potrivit.

Progresul se revelează ulterior, când persoana realizează că devine poate mai energică, mai recunoscătoare, mai plină de curaj și speranță. Și poate nu e pregătită încă să se uite la mama sau la tata în ochi și să le spună „Cât mi-ai dat a fost suficient.”. Poate mai are un proces sau două sau mai multe de făcut până acolo și poate nici nu e nevoie deocamdată să se gândească la asta. Dar e puțin mai întreagă, cu mai multă pace, cu mai puțină rezistență. Pentru o vreme, se oprește din căutare, și își face tema după sesiune - stă zilnic măcar 5 minute cu acel copil regăsit. Și îi mai șterge niște lacrimi, dacă mai sunt, mai râde cu ea/el, se vede cu alți ochi. Și începe să observe unde în viața ei/lui are deja suficient.

Te invit să te observi și tu câteva clipe. Să stai în liniște. Cum se simte corpul tău când îți spui „Am suficient. Sunt suficient/ă.”. Unde apar tensiuni, rezistențe? Unde apare recunoștința? Ce emoții ies la suprafață?

Cu iubire,

Zeina I.